Universul lui Webb - Maggie Aderin-Pocock

Cum s-a format sistemul nostru solar

În urmă cu aproximativ 4, 5 miliarde de ani, o nebuloasă a fost perturbată, permițând materialului din interiorul ei să înceapă să se adune. Acest eveniment a marcat începuturile sistemului nostru solar. Agregarea a început cu particule mici, care s-au unit treptat în bulgări din ce în ce mai mari.

Frecarea dintre obiectele aflate în coliziune a făcut ca acesti bulgări să piardă din impulsul unghiular și să migreze spre centru, formând un disc rotitor cunoscut sub numele de disc de acreție. În centrul acestui disc, materialul s-a unit și a devenit mai dens. Apoi, când suficient material s-a acumulat în centru, s-a format o protostea.

Pe măsură ce tot mai mult material se aduna, iar o masă critică a fost atinsă, în nucleul protostelei au apărut temperaturi și presiuni intense. În acel moment a avut loc o reacție numită fuziune nucleară...

Telescopul Spațial Spitzer

Lansat în 2003, Telescopul Spațial Spitzer al NASA fusese conceput să funcționeze doar doi ani și jumătate, însă oamenii de știință au reușit să continue operațiunile până în 2020. Spitzer, numit după Lyman Spitzer – unul dintre primii care au propus ideea utilizării telescoapelor în spațiu (vezi pagina 17) – a fost al treilea telescop spațial dedicat astronomiei în infraroșu. Prin urmare, poate fi considerat, fără îndoială, un precursor al telescopului Webb.

Oglinda telescopului Spitzer avea doar 85 de centimetri în diametru (33, 5 inci), aproximativ cât un cerc de hula-hoop, ceea ce este destul de mic pentru un telescop în infraroșu. Misiunea dispunea de trei instrumente științifice răcite criogenic: o cameră cu matrice, un spectrograf și un fotometru de imagistică multibandă. Pentru ca aceste instrumente să funcționeze eficient, ele au fost răcite la o temperatură extrem de scăzută, de -268 °C (-450 °F), cu ajutorul a 360 de litri (79 de galoane) de heliu lichid. Acest sistem criogenic a asigurat faptul că instrumentele puteau detecta niveluri foarte reduse de radiație în infraroșu fără a fi afectate de căldura altor sisteme de la bord. Totuși, din cauza cantității limitate de heliu, răcirea nu putea dura la nesfârșit, iar rezerva s-a epuizat în 2009 – deși mult mai târziu decât anticipaseră inginerii. Misiunea a continuat însă doar cu camera în infraroșu, într-o etapă pe care oamenii de știință au numit-o „faza caldă Spitzer”.

Pe parcursul vieții sale surprinzător de lungi, Telescopul Spațial Spitzer le-a permis cercetătorilor să facă o serie de descoperiri revoluționare. Una dintre cele mai importante a fost identificarea sistemului stelar TRAPPIST-1. Folosind instrumentele sale, s-a descoperit că această stea are șapte exoplanete (planete care orbitează stele îndepărtate vizibile pe cerul nopții), dintre care patru se află în zona locuibilă din jurul ei.

Spitzer a fost, de asemenea, unul dintre primele telescoape care au reușit să obțină imagini cu lumina provenită de la o exoplanetă. O planetă asemănătoare lui Jupiter, dar foarte fierbinte și aflată pe o orbită apropiată de steaua sa, a reflectat suficientă radiație infraroșie pentru a putea fi detectată de camerele telescopului.

În 2007, spectrometrul lui Spitzer le-a permis cercetătorilor să folosească datele obținute pentru a detecta primele molecule din atmosfera unei exoplanete.